Istoria papionului

Purtat astăzi mai ales la evenimente oficiale de politicieni care se vor austeri, sobri şi rafinaţi, papionul era un accesoriu folosit iniţial de mercenarii croaţi care luptau alături de francezi în războaiele prusace din secolul al XVII-lea.

Istoria papionului este legată de mercenarii croaţi care, în timpul războaielor prusace din secolul al XVII-lea (Războiul de 30 de ani, 1618-1648),foloseau bucăţi de pânză pentru a strânge în jurul gâtului gulerul cămăşilor pe care le purtau. Aceste eşarfe mai aveau şi un alt rol: erau colorate diferit şi ajutau la distingerea gradului militar între ofiţeri. Francezii au fost atât de impresionaţi de această găselniţă încât au adoptat-o fără rezerve şi au înnobilat-o cu o eleganţă păstrată nealterată până astăzi. Eşarfele au fost numite mai întâi „fulare” şi au devenit foarte populare în rândul aristocraţiei franceze.

Dacă „le noeud papillon”, care se traduce prin „nodul fluture”, a fost adoptat de clasa aristocrată franceză şi a evoluat mai târziu în cravată sau invers – acesta este încă un subiect controversat. Se bănuieşte doar că papionul şi cravata au un strămoş comun. Mulţi au spus că, de fapt, ar fi vorba despre moduri diferite de a face un nod şi nu despre obiecte vestimentare separate.

Beau Brummel şi nodul perfect al papionului

Istoria americană a papionului este şi ea interesantă. Se pare că în 1886 un om de afaceri american, James Brown Potter, s-a întors dintr-o călătorie în care se văzuse cu Prinţul de Wales, Edward al VII-lea. Acesta ar fi purtat o jachetă scurtă, cu o tăietură originală şi revere din mătase, croită de Henry Poole, un croitor din Londra; o jachetă a cărei destinaţie era aceea de a fi purtată în timpul fumatului, de unde şi denumirea de smoking. Prinţul ar fi adoptat această ţinută în timpul întâlnirilor neoficiale de la Sandringham House, una dintre rezidenţele familiei regale din nordul Londrei.

Întors acasă, în Statele Unite, Potter ar fi purtat şi el un astfel de sacou la o petrecere organizată la Tuxedo Park Country Club, lângă New York. Un prieten al lui Potter, Pierre Lorillard IV, şi-ar fi luat libertatea de a retuşa un pic jacheta şi a o asorta cu o cravată mai scurtă. Aşa ar fi luat naştere varianta americană a smokingul-ui – numit tuxedo, după numele clubului – şi papionul, adică o simplă cravată înnodată altfel.

În secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, papionul cunoaşte apogeul în moda vremii. Istoria ne-a păstrat amintirea lui Beau Brummel, un dandy celebru de la jumătatea secolului al XIX-lea, care ar fi petrecut ore în şir în faţa oglinzii pentru a realiza un nod perfect al papionului, în aşa fel încât imaginea sa să fie pe măsura faimei.

Honore de Balzac scrie în Tratatul de viaţă elegantă despre felul în care ar trebui înnodată cravata, vorbind în fapt despre nodul folosit la legarea papionului.